În mod intenționat, am folosit termenul ”a depăși” - deși, de fapt, crizele nu se depășesc, ele doar se rezolvă în măsura posibilului, sau se încearcă vindecarea unei situații. ”A depăși” înseamnă, în fapt, a lăsa ceva în urmă, ca și cum am voi să uităm cu totul - și aceasta, nu este o atitudine valabilă pe termen lung. Desigur, în primele momente, putem încerca să ne protejăm puțin de durere sau tulburare prin a încerca să nu ne gândim prea mult (dacă e posibil, dacă suntem în stare). Aceasta, doar până ce ne reașezăm interior, și redevenim suficient de tari pentru a găsi soluția justă. Dar, până la urmă, din păcate, crizele trebuie rezolvate. De fapt, sufletul însuși urmează acest drum în mod firesc, parcurgând toate acele etape descrise în psihologie pentru trăirea unui doliu. Doliul poate fi trăit nu doar ca urmare a pierderii unei ființe dragi, ci și în multe alte împrejurări ale vieții ce implică pierderi dureroase: relații încheiate dureros, divorțuri ( în cazul copiilor - plecarea de acasă a unui părinte, și sfârșitul vieții de familie de dinainte), sau încheierea unor etape ale vieții (pierderea locului de muncă ce ne-a împlinit viața, de exemplu, sau mutarea nedorită într-un alt ținut, sau chiar altă țară, cu ruperea de cei dragi, sau, mai ales, plecarea unui copil de acasă, care poate fi o tragedie, mai ales in cazul părinților singuri, sau schimbări nefericite în relația cu copilul datorate anturajului nepotrivit al acestuia.)
Deci, prima etapă a drumului vindecării, ar fi ceea ce în psihologie se numește etapa de negare. În ciuda numelui său, aceasta nu are neapărat o conotație negativă. În această etapă, sufletul construiește automat un fel de zid de protecție împotriva perturbării extreme aduse de suferință - orice fel de suferință - ca un fel de dig împotriva valurilor. Acest lucru se petrece și pentru că, de obicei, șocurile apar în mod neașteptat, și sufletul are nevoie de timp pentru a-și forma o ”strategie de rezolvare”. În acest sens, persoana neagă în primele momente, fie importanța a ceea ce s-a întâmplat, fie însuși faptul de a suferi. Și, nu este doar o ”poză”, sau un rol - sau, dacă este, acesta apare în mod spontan, și nu studiat. Au fost cunoscute situații în care unele persoane negau chiar faptul de a fi cunoscut pe cel/cea care i-a adus suferința - indiferent de suferința produsă celeilalte persoane, și fără a-și recunoaște partea de vină. Desigur, este o atitudine puerilă și iresponsabilă, și de un egoism extrem la adresa celui/celei pe care l-am iubit/am iubit-o (deși, probabil, neconștientizat și neintenționat), și care se află,probabil, și ei în suferință. Însă, după cum am spus, întrucât face parte din procesul de vindecare, poate fi înțeleasă într-o primă instanță. Dar, în unele situații, chiar și după ce se depășește criza inițială, persoana poate fi tentată să rămână în negare, pur și simplu, din obișnuință, și pentru că este mai simplu astfel, pentru că această atitudine îl/o scutește de a face o analiză în profunzime, a-și vedea partea de vină, și eventuala necesitate a reparației. Sau măcar, de a-și cere iertare. Sau, poate exista o neputință profundă de a-și mai recunoaște greșeala, legată de un probabil sentiment al zădărniciei, al imposibilității de a fi iertat. Cred că este evident că în acest fel, persoana nu ajunge la vindecare. Chiar dacă nu ne considerăm vinovați, a ne cere iertare pentru suferința adusă celuilalt chiar și fără voie, este un gest terapeutic, care ne face bine, în primul rând, nouă-înșine. Și, poate aduce minuni într-o relație, chiar și după foarte mult timp.
Desigur, cele de mai sus sunt valabile în cazul doliului unei relații.Dacă este vorba chiar despre doliul ca atare, atunci se pune doar problema de a ne ruga, și a accepta ceea ce s-a petrecut. Și, acesta este cel mai greu lucru. Sau, poate că este bine să ne cerem și iertare, în sufletul nostru, pentru a ne căpăta liniștea, dar fără să ne culpabilizăm pentru tot ceea ce am fi putut face, și nu am făcut. De fapt, probabil că nici nu am fi putut face mai mult, și e mult mai ușor să spui de la distanță ce ar fi trebuit făcut într-o anume situație, decât să fii în situația însăși.
Dar, etapa în care ne gândim la a cere iertare, sau la ceea ce a fost cu adevărat, este deja etapa următoare - cea de acceptare. Nimeni nu poate spune cu exactitate cât durează fiecare etapă, întrucât fiecare om are măsurile sale. În plus, pentru a conviețui social chiar și în perioada crizelor, oamenii sunt siliți, de multe ori, să adopte o mască socială - care, nu este doar de suprafață, ci un mecanism care îi ajută în continuare la adaptare. Adică, de multe ori, ei mimează că simt ceea ce este social acceptat, pentru a nu fi siliți să se explice și să își justifice emoțiile în fața tuturor. De exemplu, deși se afă încă în perioada de negare, ei se comportă ca și cum ar fi acceptat deja situația - adică, în felul normalului teoretic, Și paradoxal, această atitudine nu este una nocivă, ci este chiar de ajutor, în multe cazuri, pentru a ajunge cu adevărat la acceptare. Desigur, fiecare situație este individuală, și nu putem recomanda tuturor să se comporte ca și cum ar fi acceptat, dacă acest lucru le cere un mare efort. Pentru ca o atitudine să fie cu adevărat benefică pentru persoană, este bine ca ea să vină din interior. Unii oameni pot avea nevoie, în loc de a mima acceptarea, de o lungă perioadă de odihnă și retragere, pentru a ajunge cu adevărat la acceptare. Însă, și aici se poate ascunde o capcană: nu trebuie să rămânem doar cu noi-înșine în perioadele grele, întrucât riscăm să nu mai ajungem niciodată la vindecare, pentru că mintea noastră are tendința de a ”rula” mereu același film. De aceea, dacă alegem odihna, este bine să vedem și un psiholog sau un preot - pentru a ne ajuta să vedem lucrurile și din altă perspectivă
Iar ultima etapă este, desigur, cea a vindecării efective, în care persoana a reușit, în fine, să integreze ceea ce s-a petrecut, și s-a restructurat pe sine într-un fel care nu este cel de dinainte, dar este potrivit noului curs al vieții sale. Ca o paranteză fie spus, nu trebuie așteptat ca după o asemenea vindecare să fim exact cei de dinainte, sau să credem că vindecarea nu este deplină dacă nu ne ”reîntoarcem” la noi, cei de dinainte. Desigur, există în noi lucruri atât de profunde, și care fac parte din matricea ființei noastre, care nu se pot schimba. Însă, există și achiziții aduse de aceste crize, și poate sensul crizelor este tocmai căpătarea acestor achiziții - sau mai pe scurt: maturizare. Una dintre acestea poate fi chiar... o anume înțelepciune! sau măcar, înțelegerea că poate, felul nostru de a fi și a vedea lumea, nu este singurul posibil. Sau, criza ne-a dovedit că putem trece peste lucruri peste care înainte nu ne simțeam capabili.
Dar, cum știm când ne-am vindecat? Cred că, răspunsul cel mai simplu ar fi: atunci când ne putem gândi în liniște la ceea ce a fost, păstrând doar iubirea și frumoasele amintiri. Sau, mai simplu, atunci când ne putem gândi înapoi, și nu ne doare. Și până la urmă, vom descoperi adevărul spuselor lui Alfred Tennyson: ”Mai bine să fi iubit și să fi pierdut, decât să nu fi iubit niciodată”. Nici nu știm ce norocoși suntem noi, oamenii, că putem iubi - deși uneori, durerea egalează iubirea. Însă, dacă încercăm să ne imaginăm viața fără aceste iubiri care ne-au adus suferință, vedem că, de fapt, nu ne-o putem imagina. Întrucât, indiferent de desfășurarea situației, și de partea ce aparține celorlalți, iubirea este, în primul rând, a noastră; face parte, sau a devenit parte, din noi. Și, nimeni nu ar voi să se simtă mai sărac. Pntru că, așa cum spune părintele Dumitru Stăniloaie, ”iubirea este un uriaș plus de cunoaștere”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu